Între vremea când spărgeam în luceferi privirea stelară
și timpul scufundării în starea de a fi ,
m-au încercuit răspunsurile legănate de lună,
nevoia de a fi iubită, de a iubi.
Traversând solstiții, pe brațe cu gândurile
care atârnă cât singurătatea tranșării zilei de bezmetica beznă,
timpul, pe scara morilor, cu diferite nuanțe, sună.
Îmi simt pulsul tronând la încheietură,
ca țărmul atins de mare.
Sufletul își deschide aripile gata de alipirile
ce răstoarnă în cântece privirile scânteietoare.(6.05.2022)
vezi mai multe poezii de: iulia.dragomir
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
@ Iulia Dragomir
Fie să fie 2022, cu normalități trecute.
ntp
narcispurice
duminică, 09 mai 2021