[...]
"Acolo îngenunche la icoane şi se rugă, se rugă, până când adormi în genunchi. Pe la miezul nopţii, trei femei bătrâne intrară la dânsa. Slabe, uscate, deşirate. Se pipăi să vadă dacă visează. Dădu să ţipe, dar nu putu. Babele o întrebară pe rând:
– Vrei un copil?
– Da, răspunse împărăteasa.
– Vrei un copil?
– Da.
– Vrei un copil?
– Da.
– Bine! ziseră tustrele, şi ieşiră pe uşă afară. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împărăteasa le aude.
– Să fie fată.
– Să fie.
– Să semene mă-sii, că la 16 ani împăratul să creadă că e mă-sa.
– Să fie.
– Să fie muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului său…
– Numai atunci când fata îi va întinde două mâini, c-o mână…
– Şi tot ce-o fi rău să piară şi ce nu o fi rău să-ncremenească, iar el să fie umbră şi veşnic să ceară iertare, şi iertare să nu aibă.
Împărăteasa dădu un ţipăt şi căzu leşinată. A doua zi când se deşteptă înmărmuri, văzând pe împărat lângă dânsa.
Împăratul începu s-o mângâie, iar ea îi zise plângând:
– Oh! Măria-ta, măria-ta, mai bine mi-ai fi tăiat capul decât să te fi culcat lângă mine! Împăratul începu să râdă… şi ce râs!
Nu trecu mult, şi toată împărăţia află că împărăteasa rămăsese grea.
Eu, de bucurie, îi sărutai mâna şi îi zisei:
– Ai scăpat, măria-ta.
– De-o fi băiat, am scăpat, da’ vai de mine de-o fi fată… Şi-o podidi plânsul.
– Şi dacă ar fi fată?…
– Va fi muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului lui…
Şi-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu mă gândii că femeile grele aiurează.
Când îi sosi ceasul, abia apucă să nască, şi întrebă pe împărat:
– Ce e, măria-ta, băiat ori fată?
– Fată… şi ce fată! răspunse împăratul, şi se întoarse la împărăteasă.
Împărăteasa era rece ca gheaţa, cu mâinile încleştate peste amândoi ochii. Împăratul o pipăi. Se căută la cingătoare, şi, văzând că nu are paloşul, strigă de se zgudui palatul de marmură:
– Luaţi-o de-aci, că-i turtesc capul! Eu înfăşurai copila într-un cearşaf cald şi fugii cu dânsa. Mă închisei în iatacul acela pecetluit cu lanţuri.
Împărăteasa oftă când căzu pământul peste ea. O auziră toţi, afară de împăratul, care privea cu mâna pe mânerul paloşului şi zicea celor care aruncau pământ: "Mai iute! mai iute!"…
Şi fata creştea şi nu vedea soarele decât prin gratiile ferestrelor. Trecură zece ani ca zece zile.
Părul bălai şi lucios ca mătasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeş, aşteptând ca din umbra portocalilor să răsară mama ei, de care întreba necontenit.
– O să vie?
– Da, bunico…
– Şi un’ s-a dus?
– Departe, departe…
– Şi când s-a dus?
– Demult, demult…
– O să vie?
– Vezi bine…
– Dar tata? De ce nu mă lasă prin grădină? El e când aud zale zuruind?
– El, îi răspunsei eu, şi începui să-i spun câte-n luna şi-n soare, până când o fură somnul cu capul în poala mea, întrebând necontenit prin vis: "0 să vie?"
Alţi şase ani, ca şase zile.
Împăratul se războise în patru părţi ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sânge. Mă chemă. Dădui în genunchi şi întrebai, cu fruntea lipită de pardoseală:
– Ce porunceşti?
– Mi-e dor de fată! N-o văzuse de la naştere. Într-o clipă mă repezii pe scări, deschisei iatacul, o luai de mână şi-i zisei:
– Te cheamă împăratul. Cum o văzu, sări în picioare. Scutură zalele, şi de pe ele căzură câteva picături de sânge.
– Fata mea? Semăna atât de mult… nu semăna… era chiar mă-sa din cap până-n picioare.
– Fata mea? zise împăratul, ca şi cum l-ar fi sugrumat cineva. Amândouă încremenirăm.
– Ieşiţi! strigă împăratul, şi căzu pe un jeţ de argint.
Cum intrarăm în odaie, fata îşi rezemă capul de fereastră şi începu să plângă. Eu mă ghemuii într-un colţ şi mă înfiorai aducându-mi aminte de vorbe
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
© 2026 Poeţii Nostri. Toate Drepturile Rezervate. Toate textele sunt reproduse în scop educaţional pentru informarea utilizatorului.
Despre noi Termeni şi condiţii Politica de confidențialitate
Distribuie: