Visez sau merg cu pasul absent
întrebarea stă suspendată deasupra mea
nu știu încă lumea se sfărâmă sau
părți din mine rămân pe undeva.
Simt că ruginesc
putrezesc chiar și uitarea mă ține
îi las să râdă lângă colora-mi umbră
cât timp plugul trage o brazdă în mine.
Indecisă privirea se aruncă-n văzduh
să nască n-durare în păcatul cel plâng
și un abur albastru virgin se-nalță
în timp ce rugăciuni cântate se strâng.
Mă împiedic în nevăzute biserici
peste care a tot nins cu psalmi
și florile-s mai puține și reci
vulturii mai mulți dar calmi.
Nu știu de freamătă pădurea
ori gândul urlă-n genunchi
nici vară nu-i nici toamnă numai vântul
îmi suflă până-n ultima fibră din trunchi.
Și vreau dar nu pot să mă rup
ca un clește nepăsarea mă ține
cu lanțuri crescute în carne din gand
oare dorința se îndură de mine...?
Când lumina albă prinde contur
mă curăț de tot și încep a cerși
prin cuvinte ieșite din pietre și fum
un pas chiar și șchiop către o zi.
Mirosul liliacului mă pătrunde
aripile imi cresc din țărână
lăcrimează bucuria ce o semăn din nou
lumina mă urmează cu mers de cadână.
Mă închin unei icoane ștearsă și vechi
ce miroase a lacrimi și-a sfânt
mă pierd în glasul ce se roagă-n tăcere
să nu uit zborul și ce sunt pe pământ.
E frumos să adormi în somnul cu vise
nepăsarea ușor să se-alăture
dar nimic nu doare pe lume mai tare
decât să uiți că viermele-i fluture.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.