Unde-ţi sunt monumentele, bătăliile tale, martirii ?
Unde ţi-e memoria tribală? Domnilor,
într-o criptă străveche. Marea. Marea
le-a închis pe toate. Marea este Istorie.
La începuturi, aburi uleioşi se înălţau,
greoi ca haosul;
apoi, ca o luminiţă la capătul unui tunel,
a apărut felinarul unei corăbii –
şi aceasta a fost Geneza.
Apoi, au fost norii de ţipete,
rahatul, geamătul:
Exodul.
Oase lângă oase sudate de corali,
mozaicuri
cimentate de binecuvântarea umbrei rechinului,
acela a fost Chivotul Legii.
Apoi, din mănunchiul de raze ale soarelui
conectat la podeaua mării a venit
harpa rezonatoare a robiei din Babilon,
asemeni unui lanţ de albe ghiocuri încătuşând
femei înnecate,
constituind mai apoi brăţările de fildeş
ale Cântecului lui Solomon –
dar oceanul continua să întoarcă paginile albe
în căutarea Istoriei.
Apoi au apărut oamenii cu ochi grei ca nişte ancore
care se coboară afundându-se acolo unde nu sunt morminte,
tâlhari care frigeau juncani,
lăsând în urmă coaste carbonizate, frunze de palmier pe ţărm,
apoi spuma, înverşunatul pântece
al mareei înghiţând Port Royal,
iar acesta a fost Iona,
dar unde-i Renaşterea ta?
Domnule, este încuiată în nisipurile mării,
dincolo de recifurile truditoare
unde zac fregatele şi tunurile lor,
uită de ochelari, te voi ghida eu.
Totul este subtil şi submarin,
traversând colonadele de coral,
prin ferestrele gotice ale ventilatoarelor mării
acolo unde anghile solzoase, cu ochi de onix,
clipesc, îngreunate de juvaere, asemeni unei regine chele;
şi mai există acele bariere de peşteri
încrustate cu scoici,
care sunt catedralele noastre,
şi furnalele care germinează uragane:
Gomora. Oase măcinate de morile vântului
în calcar şi în mălai,
şi ele au fost Plângerile –
au fost cu siguranţă Plângerile,
nu au fost Istorie;
apoi au apărut, precum gunoaiele când seacă râurile,
trestiile satelor cafenii,
atârnând unele de altele şi congelându-se în oraşe,
iar seara, corurile musculiţelor,
şi, deasupra acestora, turlele
care străjuiesc pe Dumnezeu,
aşa cum a ne-a dezvăluit Fiul Lui, iar acesta a fost noul Testament.
.
Apoi, aplaudând, au sosit albe infirmiere
pe valurile progresului,
iar aceasta s-a numit Emancipare –
celebrări, bucurii –
dispărând repede
aşa cum dantelele mării se usucă în soare,
dar aceasta nu era istorie,
aceasta era numai credinţă,
pentru ca apoi fiecare rocă să se desprindă în propria naţiune;
apoi s-au ţinut sinoadele muştelor,
apoi a venit stârcul secretariatului,
apoi a venit buhaiul de baltă orăcăind în căutare de voturi,
licuricii cu idei strălucitoare
şi liliecii propulsaţi ambasadori,
şi paraziţii, poliţie în kaki,
şi omizile în robe de judecători
examinând cu atenţie fiecare caz,
şi apoi urechile întunecate ale frunzelor –
şi prin chicotitul sărat al rocilor,
fiecare cu piscină proprie, se auzea sunetul,
ca un zvon lipsit de ecou,
al Istoriei începând cu adevărat.
Trad. Petru Dimofte
vezi mai multe poezii de: Derek Walcott
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.