.tăcerea începe și sfârșește cu el,pe drumul propriei urme,zâmbește,doar ca o glumă și niciun răspuns...și din urmă în urmă,desculț,prin desișul de vreri,mișcă și soarele,să nu treacă de el,ca totul să fie ales - unul,altuia - vamă...ies gheare de foc și îmbracă în zale veșmântul tăcerii - de unde-a plecat și până unde ajunge,în zâmbetul literei,ce se îmbată de ei,așezându-i pe talere,știind bine - că greul mai mare-i,tot el - de la primul sculptor în memoria firii...vezi firul de iarbă ce-l păstrează-n detaliu,general în rezervă ce salută plutonul...cu gustul răcorii și câinele ei - cu o mie și una de taine...
vezi mai multe poezii de: maria podari
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
„partea a vieții astea de om”...aici ar fi binevenită o reformulare.
Adina Speranta
duminică, 03 mai 2020