Alunecoasa ta alcătuire
E doldora de patimi și ispită,
Anume, parcă, de un zeu croită
Să osândești la crâncenă iubire.
Destin de cavaler ce n-are milă,
Când propria poveste o împlântă
În inimi plânse, care se-nfierbântă
La tresărirea flamei de idilă.
De ce te-ai clătina de-a mea chemare,
Zvâcnită din ungherul gurii mele,
Tu, cel legat cu cântece de stele,
Cel depărtat de orice-îmbrățișare?
De ce te-ai da adâncului din mine
Cu tot ce-nseamnă suflu și trăire,
Când universu-ți n-are mărginire,
Când cârma multor sorți îți aparține?
N-ai ști să-mi aperi visurile toate,
Acelea cu aripile crescânde
Spre raiu-n care dorul nu se-ascunde
Și leagănul iubirii nu se-mparte.
E greu să înțelegi esența vie
Ce dă culorile eternității,
Când unitatea de măsură-a vieții
E un zburdalnic zbor de păpădie.
E greu să înțeleg esența moartă
Ce dă tăriile de zid cetății,
Când unitatea de măsură-a vieții
E-un munte adâncit în cer și-n soartă.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.