Doamne,
Miroase satul tot a iarbă şi-a lumină
Şi stă-n genunchi sub tâmpla Ta de soare,
Pe creştet alb, un patrafir de floare
L-adună rugăciunea lui senină.
Şi-aşa neputincios, dar tare în credinţă,
În fiecare zi se-ndreaptă către Tine,
Cu tot ce-ai pus în el din slăvi senine
Cu tot ce-ai vrut din marea biruinţă.
Se-nchină simplu, ca un ram în vânt
Şi răsădeşte 'n cer un bob de gând,
Apoi se-ntoarce-n bulgăr, tremurând,
Cu fruntea mai lipită de pământ.
Se-ntrece-n câmp cu păsările Tale
Şi bucuros se pierde pe ogoare,
Purtând pe umeri dimineţi cu soare
Şi umbre moi culcate peste cale …
Doamne,
E satul Tău şi cuibul meu pierdut
Pe care-l port în aripile mele,
Cum aş purta o pulbere de stele
Din înălţimile prin care am trecut.
vezi mai multe poezii de: Dimitrie Ciurezu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.