Nu ştiu dacă vreodată aş concepe
Să răspândesc ceva în lumea largă
De n-aş avea idee cum se-ncepe…
Păreau în juru-mi toate că aleargă
Purtate de o mână nevăzută,
Ca sufletul ce zace-ntins pe targă
Când, biruit, căzut de pe redută,
Pe ultima suflare delirantă,
Martirizat, poporul îl salută…
Crispat de starea abracadabrantă,
Prin neguri încercam să văd Fantoma
Ce mă ţinea în starea palpitantă.
(Aşa cum unii-au încercat cu Goma!)…
Prin densitatea grea şi monolită
Mă şi vedeam, sub cheie, la „Sodoma”,
Restructurat, compact, în stalagmită,
De forţe distructiv-incoerente,
Anihilând ce nu puteau să-nghită.
Cu simţurile toate convergente
Spre-acelaşi ţel, eliminam prezentul
Ca singur vinovat de incidente.
Dorind pe adevăr să pun accentul,
Motiv cătam în mine de vreo oră
Când brusc văzui, în faţa mea, “Sergentul”.
Părea acelaşi ce, rănit, în “horă”
De-Alecsandri în drept repus, cu pana,
Avea sumanul rupt. Şi-o auroră
Îl lumina ca să-i aline rana.
Părea... dar stam în ambiguitate:
Ruptura ascundea sub ea “sutana”,
Plus alte multe găuri mici, în spate,
Făcându-te să crezi, prin exponenţă,
Că i-ar fi fost, post-mortem, acordate…
Deci, dacă nu-i găseam apartenenţă
Sergentului – erou din poezie,
Ce altă inconformă “eminenţă “
Ar fi putut în faţa mea să fie?
Aşa mă perpeleam privind “Sumanul”
Ce drumuia prin groasa prăfărie…
Mi-am zis atunci : “Să ştii e Căpitanul
Ce l-am avut un an întreg la şcoală”…
Dar nu a fost a fi Pretorianul,
C-avea o fire excesiv domoală!…
“Atunci să ştii că este Colonelul!”
Dar şi aici aveam o îndoială :
De câte ori făcea , în zori, Apelul,
Înţepenea cu mâna la caschetă
Ca să salute cu onor drapelul;
Ori “Umbra” tâmpă de marionetă,
Părea să facă-un semn, incorigibil,
C-o mână evident analfabetă,
Sperând s-atingă tot ce-i intangibil
Prin fluturarea ei paranoidă.
“O fi Generalisim ?”… Imposibil!
El, la Madrid, demult e pălămidă!...
Exact, atunci, o voce-acuzatoare
Mă deşteptă din starea mea morbidă:
-“Ce cauţi, singur, noaptea pe cărare?”…
Nu mai găseam în sinea mea putere
Să scot vreo vorbă de argumentare.
-“Nu ştiu…Sunt rătăcit …Printre unghere
Nu văd nimic…Mă simt ca un orbete
Ce n-a luat măsuri de prevedere
Şi a intrat cu nasul în perete”…
La care el, părând să nu audă :
-„Cum de te-ai rătăcit, pe-aici, băiete?”
Cămaşa de pe mine era udă…
„Am să ordon să vină Politrucul
Şi-n Unitatea lui să te includă”…
Căzut în prosternare, eu, năucul,
Nu-nţelegeam în care Unitate
Voia să mă-ncadreze “vălătucul”.
Ce Eră clară de insanitate!
-“Ascultă! - şi se-ntoarse către mine -
Eşti ud !”…-“Cum vezi !”…-“Atunci eşti vietate!”
Şocat, impulsuri alergau prin vine
Cum aprige rafale de furtună…
-“Pretene, io de când te-aştept pe tine!
Mi-e scris ca într-o noapte fără lună
Puterea mea, din nou desferecată,
S-o fac în mine să se recompună”.
Am ridicat privirea-ngreunată
De frigul ce-mi trecea prin epidermă
Şi mă vedeam, pe timpuri, la armată,
Cu pasul drept şi cu privirea fermă,
Când nu aveam nevoie de infuzii
Şi nici de-o-nvelitoare izotermă.
Pe când acum - în marea de confuzii -
Hipnotizat priveam “Necunoscutul”
Ce îmi stârnea atâtea deziluzii.
Eram pe cale să-i acord salutul
Doar să mă lase, dezlegat, în pace,
Să-mi pot privi în linişte trecutul…
Dar nu a fost să fie cum mi-ar place!
C-un singur gest mă ridică-n picioare
Ca-mpins de forţe largi, demoniace.
-“Urmează-mă!”… Mergeam spre-anihilare!
Părea, precum un val, că se ridică
O Umbră, ce creştea mereu mai mare…
Pe când a mea era… mereu… mai mică!
vezi mai multe poezii de: Adrian Erbiceanu