Vezi varianta desktop a site-ului

• Acasă
• Clasici
• Contemporani
• Străini
• Translations
• Membri
• Proverbe
• Povestiri
• Proză
• Ştiaţi că
• Calendar
• Citate
• Log In
• Radio Poema
• Contact

Divina Tragedie - Cântul VII - Adrian Erbiceanu
Poezie adăugată de: Adrian Erbiceanu

Se poate, oare, Doamne, ca-n poveste,
Să las în urmă visele-mi himere,
Cu deraparea lor spre căi funeste?

Că o-ndrăcită forţă îmi tot cere
Să mă descing în tabăra elină -
Semn de respect şi de apreciere...

Ce oare-ar fi putut să mă reţină,
Când m-am văzut trecut de pragul porţii,
Îmbrăţişat de valul de lumină?

În cumpănirea drastică a sorţii,
Ne-ncrezător e ochiul în ce vede,
Dar, între vii, trecut prin strunga morţii,

Vrei sau nu vrei, văzând, începi a crede!...
Şi avântat, simţeam din tălpi cum suie
O mítică putere, ce purcede

Ca semn divin, trasându-mi cărăruie
Spre turnul ce părea să nu oprească
Decât acolo unde vântul şuie.

-„ Maestre,-am zis - ce soartă-o să mă pască
Şi-n ce tărâmuri arse de istorii
Picioru-mi gol e dat să opintească? ”

-„ Maestre !”-am zis. Dar el era „memorii”!
Nici urmă de răspuns nu da s-apară
Din fostele-mi conscripţii peremptorii...

Dar, din ureche, vocea, mandatară,
Mă readuse-n lumea mea uitată,
C-o zarafie „revolu-ţionară”:

-„Conform cu deciziunea adoptată,
Eşti promovat, având drepturi depline,
Prin Ordinul de Zi dat pe Armată.”

Atâta tot?! Ceva zicea în mine
Că sunt pierdut, din nou, pe căi obscure,
False lucind în falsele lumine...

Păream înconjurat de o pădure,
De ape şi tăpşane luminoase,
De frumuseţi ce mintea dau să-mi fure,

Şi case, cocoţate peste case...
Doar drumul nu voia să mi se-arate,
Încolăcit pe căi frauduloase.

"Olympul", prins în chingi fortificate,
Sortit era-n vecie să rămână
Pietrificat. Şi-n imortalitate...

Deodată, din penumbre, o cadână,
Învăluită-n fuste lungi şi multe,
Mă prinse, fără voia mea, de mână.

Neînţelese, căile oculte,
De mii de ani, la fel sunt: neschimbate!...
Culpabile, nu ştiu de timp s-asculte.

-„ Ai bani? ” -„ Nu am!” -„ Eşti o calamitate!...
Dar colo, în desaga aia, ce e? ”
-„ Tot ce-a uitat Neculcea în Cetate! ”...

-„ Ia fă-o-ncoa’! E dat aici să steie!”
Şi mi-o luă, nedându-mi a-nţelege
De pot sau nu să cred într-o femeie.

Ca din senin, nemaiavând ce drege,
Furtunile stârnite, în rafale,
Şi-mpleticite-n oasele-mi betege,

- Voind să frângă tot ce sta în cale -
Pe şapte limbi, ca şapte anateme,
Mă-mpinseră pe căi paradoxale.

„E Pythia! O, Doamne, ce blestem e
Făcut de zei pe capul meu să cadă?
Că nu mai ştiu de cine a mă teme

Şi-orice copilă-mi pare o iscoadă!”
-„ Vino!” îmi zise vocea tenebroasă,
Pleznind precum un bici când se deznoadă:

-„ Ţi-e drumul ca şi mintea găunoasă!...
Ce ţi-e menit îţi este scris în frunte!...
Nu-i pentru tine-n ţară loc de casă!...

Cin’ te-a trimis voia să-ncerce-o punte!...
Nu căuta ce nu poţi pune-n torbă!...
Ţine-o spre dreapta, când o iei spre munte!...

Şi nu-ţi schimba victoria pe-o ciorbă!...
Vad? Imposibil! Ca întotdeauna,
În cale n-o să-ţi stea!...Nu scoate-o vorbă!...

Vor adevărul? Spune-le minciuna!...
Acoper-o!, căci e Securitară,
Aşa precum ne-a învăţat Străbuna!...

Când capul cade, partea sedentară
Se umflă în foale şi, din rol secund,
Iese şi se declară legatară,

Definitiv reîncolţind din prund!...
Atuncea, au s-o latre, lung, dulăii
Şi toţi căţeii au s-o pupe-n fund!”...

Ireversibil - umbre, tâmpi, lingăii,
Se revărsau din gura copilandrei,
Ca flacăra pe marginea tigăii.

Încorsetat, în cutele meandrei,
Mă frământam să ies din toropeală
Ca din magia neagră a Cassandrei.

-„Pe fruntea ta o stea pentagonală
Te poartă, implacabil, înainte,
Cum cea mai subversivă pungăşeală!

Să te retragi n-ai cum! Dar, ţine minte:
De vrei puterea ta să se remarce,
Menţine-ţi drumul tău de dinainte,

Nu cumva dracul puii să-şi înţarce!...
Şi caută-ţi, pierdut, companionul...
Ia-o la drum şi nu te mai întoarce!”

Aveam în faţă, Doamne, Babilonul!

vezi mai multe poezii de: Adrian Erbiceanu