Tot ascult răscoala zării dintr-un cântec de vântoasă,
Care-și duce unduirea pân' la capăt de pământuri,
Ca un murg scăpat din ceruri, cu potcoave de arginturi,
Ce străbate trupul zilei cu galopuri de mătasă.
Doamne, câtă libertate! Dă-mi din ea măcar o goană
Înspre lumi nemărginite, înspre cer - neîmblânzitul,
Să îi gust, cu zbor, înaltul, să-i cutremur infinitul,
Când voi mângâia albastrul cu aripa-mi năzdrăvană,
Ca pietrosul salt de piscuri, ce-i alunecă în carne!
Lasă-mi în genuni cu soare inima! Să-și ia dogoarea
De acolo unde norii țes cu borangic cărarea
Auriului măiastru, să se urce, să se-ntoarne...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.