Din bolți de foc, zăpezi de nori se-afundă
Sub strașnicile umbre de-amurgire
Și nici nu știu... e-un cer în risipire,
Sau vâlvătaia soarelui abundă?
Îmi smulge vântul cartea cu o mână,
Iar cu cealaltă-mi lunecă prin plete
Alinturi răcoroase și încete,
De parc-ar vrea în ele să rămână.
E ora grea a liniștii profunde,
Când sufletul cu răni se odihnește.
Doar inima măsoară, când zvâcnește,
Genunea necuprinsă din secunde.
Doar inima vorbește, solitară,
Dintr-un ungher de taină, ce-o ascunde,
Niciun ecou de vorbă nu răspunde
La rugăciunea-i spusă iar și iară.
Se-aprinde o mărgea de stea, departe,
Și scutură lumina ei cuminte
Peste acele singure cuvinte
Ce-și strigă liniștea, din foi de carte.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.