Se-aude-o doină-n prag de răsărit
Și parcă-mi suie către cer visarea.
Lumina își desfoaie, lin, cărarea
În străluciri din câmpul înflorit,
Când, cu mlădiul grai, arcușul blând
Coboară peste lume nestemate,
Iar albe flori, cu rouă-nlăcrimate,
Își trec un zbor de fluture prin gând.
Cântări, ce curg cu vaier de păduri,
Îmi lasă patima cunună frunții,
La fel cum arc de nori veghează munții
S-aducă-alint pietroasei lor făpturi.
Și-n zori de zi, un dor prelins pe strune
Se-ncuibă-n pieptul meu, ca să răsune.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.