Domnul Urs, ne ştim de-o vreme,
De vreo zece ani, mai bine,
Când, în hibernat pesemne,
Ai simţit că nu-ţi mai vine
Să te-ntorci pe partea dreaptă.
Părăsindu-ţi domiciliul, ai pornit-o pe făgaş
Şi-apoi treaptă după treaptă
Ai ajuns până-n oraş.
Ştiu că tu, la tine-acasă,
În pădurea seculară,
Ai simţit că nu-ţi mai lasă
Locul tău de-odinioară,
Când cu drujba şi toporul
Au pus jos aproape tot,
Arătând cu toţii dorul
Lor, de tine, fix în cot.
Ştiu şi că nu-ţi mai aduce,
Nimeni, brumă de mâncare
Şi că foamea te conduce
Hăt, departe pe cărare,
Până jos, la tomberoane,
Ca să vezi ce-a mai rămas,
De la domni sau de la doamne,
Să te scoată din impas.
Însă Domnul Urs, ce vină
Port cu mine personal
Şi de ce-aş avea pricină,
Eu cu tine, în final,
Ca s-ajung să stau în curte
Când mă duc la vreo pensiune,
Sau să fac doar ture scurte,
De-mi dai tu vreo permisiune?
Spune-mi cum ai vrea să facem,
Sau ce ţi-ai dori la schimb,
Ca necazul să-l desfacem
Şi să pot ca să mă plimb,
Măcar pe cărări marcate,
Ţinând strict de un traseu,
Fără să te simt în spate,
Urmărindu-mă mereu?
vezi mai multe poezii de: Mihai_Manolescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.