E veche dorința aceasta a poetului.
Să intre cu picioarele desculțe
în profunzimea cuvântului,
ca să tremure
surprins de tulburătoarea
lui vivacitate.
Să țeasă, sau să deșire
dorurile
cu eternitatea sensului
din cuvânt.
Sau, poate,
ca să-l apuce
alte copleșitoare doruri,
neînțelese,
sub greutatea tăcută
a acestei lumi.
Poetul...
Își privește sufletul
sfârtecat în frânturi
adunate în palmă,
cu foamea nestăvilită
de a găsi înțelesuri.
Dar dacă există
un înțeles uriaș,
care să scuture din poet
întreaga lumină a pământului
și care
să strivească
orice alte netrebnice rătăciri,
atunci acesta
este îngemănat
în două cuvinte:
iubire și onoare.
Dincolo de acestea,
despreunate,
nu există
nimic.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.