Cu multã vreme în urmã,
un om mergea abãtut
de gânduri când, deodatã,
atenţia i-a fost atrasã de un copac,
în ramurile cãruia
atârnau anotimpurile oamenilor.
Curios, trecãtorul
se apropie de pom,
întrebându-l :
Cine eşti ?
Copacul se plecã spre om,
şi cu voce blândã, îi spuse:
Eu sunt Arborele care se uitã
în sufletul omului,
în cele mai singure şi disperate
momente ale sale.
Cine va gusta
din fructul meu, va cunoaşte
adevãrata mãreţie a iubirii.
Nu poţi trãi cu gândul, sã te macini
şi sã pierzi pãrti din tine,
însingurându-te…
Omul, ispitit, gustã din
rodul de luminã
al Arborelui.
Putea sã meargã pânã acolo
unde îşi dorea :
sã vadã cu întelepciunea,
sã iubeascã cu inima,
sã ofere ceea ce el este..
Drumeţul vãzu fericirea cu ochii,
o senzaţie atât de deprofundã,
unde totul era armonie…Merse mai departe
şi întâlni un om trist şi apãsat
de gânduri care-i zise:
Sunt foarte singur…
Drumeţul scoase din desagã fructul
pe care i-l dãruise Arborele şi-i
spuse omului necãjit: Gustã!…
Nu iubi singurãtatea. În numele iubirii
eşti legat de D-zeu prin iubire.
În drumul sãu,
alt sãrman îi ceru ajutor.
Dete şi acestuia
din fructul luminos…
Doar asta îmi dai?!
zise sãrmanul.
Drumeţul îi rãspunse:
Este cel mai pretios lucru
din toate câte sunt pe lume.
Tu, singuraticule,
eşti atât de singur,
cã nu te laşi ajutat sã exişti !
Puterea pe care o ai în tine
este Lumina aducãtoare
de dragoste şi iubire.
Îţi pãstreazã sufletul viu.
Dragostea este muzica sufletului.
vezi mai multe poezii de: Camelia Oprita
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.