Cânta o dumbrăveancă*.
În zborul ei hoinar,
își mlădia romanța,
ca pana* de cobzar.
Ba răsuna sălbatic,
ba mângâia duios
văzduhul frânt de struna
din viersu-i tânguios.
Cutremura frunzare,
zbârlea spre cer goruni,
împresura cu vuiet,
ca vâlva din furtuni,
ciclopi înalți de piatră,
cu ochii veșnic treji,
ce poartă-n spate lumea,
ca ultimii viteji.
S-a scurs înaripata
spre zări și s-a pierdut...
Fugise de pe trupul
ulcelei vechi de lut,
unde s-au strâns odăjdii*,
s-au tăinuit voroave*
din asfințite vremuri,
din galbene ceasloave.
*dumbrăveanca - pasăre migratoare cu pene albastre-verzui
*pană - aici, cu sensul de placă mică de os, cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale
*odăjdii - veșminte purtate de preoți în timpul slujbei religioase, sau în împrejurări solemne
*voroave - cuvinte, vorbe
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.