Amurgul cască roze mari de sânge,
Prin parc țâșnesc izvoare de parfum,
Ascult cum plâng fântânile și cum
Pe nervii mei arcușul serei plânge.
E-o muzică pierzându-se-n trecut,
Un vis fugind pe-o strună de vioară,
Trezind ecoul stins odinioară
Și-amantele ce dorm în gropi de luL
Ce triste sunt! Cu ochii mari și reci,
Se-adună gânditoare pe poteci,
În mâini purtându-și inimile goale.
Apoi cu gesturi mute și domoale
Plutesc sfios spre mine, rând pe rând,
Și îmi sărută sufletul, plângând.
vezi mai multe poezii de: Dumitru Iacobescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.