Și rătăcesc spre seară pe cheiurile goale,
Cu farurile stinse și lanțuri ruginite.
S-ascult cum plânge apa în aiurări domoale,
Să văd cum moare ziua în zările cernite.
Adeseori, voioase sirenele răsună.
Atunci s-aprinde-n mine eterna nostalgie,
Dar, vai, vaporul trece prin port ca o furtună
Și eu rămân tot singur în lumea mea pustie.
O, când, o, când vaporul opri-se-va o clipă
Din goana lui nebună spre larga depărtare,
Să ia cu el această țărână în risipă,
Să-i dea o nouă viață sau s-o îngroape-n mare?
vezi mai multe poezii de: Dumitru Iacobescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.