Din farmecul de lună, un luciu de mătasă
Învăluie fantastic locașul celor duși;
Sosește miezul nopții și morții-ncep să iasă:
Sunt palide schelete cu frac și cu mănuși,
Cu șaluri de bunică, cu rochii de mireasă.
În gesturi grațioase, dar reci și obosite,
Se plimbă prin alee tăcuți și gânditori;
Din golul plin de umbră al largilor orbite
Același spleen sălbatic se-ntinde peste flori.
Iar florile pe brazde se pleacă ofilite.
În umbră, pe o groapă, cu toți căscând s-adună,
Doar unul stă deoparte - un tânăr trubadur;
Dezmiardă melancolic o liră fără strună,
Apoi, furios spărgând-o de pomii dimprejur,
Se cațără pe o cracă și miorlăie la lună.
vezi mai multe poezii de: Dumitru Iacobescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.