În vreme ce pământul plecă din mari zidari
şi graiul o pornise într-un toiag de cremene,
un român prea frumos adormise într-o stea
şi femeia îi săruta urmele de răşină şi fluier
şi-auzea mirosul palmelor lui dinspre verde
încredinţându-se că-i vorbeşte chiar frunza,
că-i şopteşte şi umbra şi roua:
- Hai să dăm mână cu mână, spuneau,
să trezim omul acestei neveste
că-i uscată de dorul visului său
şi se răzbună pe trupul ei firav,
hai să-i desferecăm somnul cel greu,
hai să-i redăm femeii ce crede în bărbat
mai mult decât în orice Dumnezeu.
Şi iată, vin eu şi întreb pădurile:
de unde naşteţi frunzele filosofice,
de unde atâta noroc în ţara asta
să ai copaci care gândesc şi suferă?
De unde iarba asta cu-atâta sănătate
şi muzica prea roşie din trunchiuri alergând
şi nu numai a nostră, pădurile curbate,
de unde cerbi şi stele cu suflet şi cu gând?
Urcă şi azi ţărâna din marii ei zidari
şi graiul pleacă-ntr-un toiag de ape,
peste ferestre trec brazi plini şi iar
departele-nfloreşte-n aproape.
vezi mai multe poezii de: Dumitru Țiganiuc
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.