31 august, Ziua Limbii Române
E un concert cu patimă și miez
Ce-a strâns, ca-n poala mamei, cer și glie,
Cu toată setea lor de armonie.
E limba-n care cuget și visez,
În care plâng de-amar sau bucurie.
O știu chiar dinainte de-a vorbi.
Mi-a înflorit în sânge și în oase
În timpul legănărilor duioase,
Când am aflat ce-nseamnă a iubi
Pe perna unui "nani", de mătase.
Plutea suavă vraja din povești
Și respiram, din vorbe, lungi vibrații,
Cu spiritul atâtor generații
Pe zbuciumate drumuri românești,
Prin ale mitului incerte spații.
Mi-a apărut sublimă limba mea,
Când l-am aflat pe Eminescu-n lume,
Cel ce-a știut atât de sfânt a spune
Cât e de dulce cântecul din ea
Și a slăvit întreaga ei minune.
Coșbuc a urmărit-o,-îndrăgostit,
Și i-a cuprins în slove începutul,
Timid, Nichita și-a lăsat sărutul
Sub talpa ei, cu pasul nesfârșit,
Vieru a băut-o cu tot Prutul.
A plâns tăcut pe plumb bacovian
Și-a râs cu tot macabrul la Săpânța,
Iar Goga i-a sădit profund sămânța
Din sufletul cel mare de țăran,
În care-încape pâinea și credința.
Sorbită de pământul ei, cutez
Să-i caut printre rădăcini izvorul,
Să-i vizitez, cu dragoste, pridvorul.
E limba-n care cuget și visez
Și-n care gângurește, unic, dorul.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.