E-o liniște, ca-n ziua cea din urmă,
Când contemplarea vieții în tăcere
E singura prezentă mângâiere.
Te poartă peste timpuri... și te curmă.
Și totuși, strigă cântecul iubirii,
Mult prea adânc și tainic, să se-audă.
Îi simt sihastrul țipăt, ca pe-o trudă
În sângele fierbinte al trăirii.
Te-ador, lung neastâmpăr care cere
Să cânte-n mine miile de strune
Și mă obligi s-ascult ce au a spune,
Ce harpă mă îndeamnă la plăcere!
Îți caut des trufașa zbuciumare,
Chiar dacă-mi ia a inimii bătaie
Și-mi poartă gându-n răpăit de ploaie.
Ești marea ardere din miez de soare.
Ești propriul meu motiv de-a mă încrede
În tot acest destin, care mă minte,
Tu ești înaltul suflet din cuvinte,
Orbit de dor, dar singurul ce vede.
Cumva, iertarea mea mi te oferă,
Iertarea c-al meu trup mi te încape
Și tac, iar liniștea e-atât de-aproape!
E-o liniște, ca de-nceput de eră...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.