Dincolo de iunie - Efraín Barquero
Adăugat de: gabriel cristea

Pământul proaspăt arat visează.
Și boii parcă pășesc adormiți.
Țăranu-i urmează cu pleoape căzute.
Și eu aș dori să adorm în tarea esență,
și-n stoluri de păsări zburând,
s-ațipesc lângă buze deschise
și ochi de ceață, mijiți.
Să mă cufund în visul seninului pârâu,
și-n rozalii muguri ai tăcerii,
să tot colind prin grâne nou-născute
și să culeg din primul rod al brazdei,
precum o pasăre din lut înrourat.

Mă-nvăluie o ceață ca un bunic cu plete albe.
Și printre brazde lumini par să răsară,
să crească cerul - cunună de frunzare -,
și aerul să nalțe eternul lui fior,
Și-originare păsări sfios să cânte trilul
din gloduri mișcătoare.

Și-n timp ce-i zămislită veșnicia
din brazde-adânci, abia deschise,
noi tot dormim.
Și visul ni-i iubire-ntunecată
pentru pământ și ape trezite ne'ncetat.
Ni-i visul mireasma rădăcinii.
Par să pășească boii fără țintă,
iar omul cutreieră cu pleoapele căzute;
Nu se gândește la nimic, nu se mai zbate
și nimănui nu-i pasă de semințe,
doar rătăcește - mirabilă inconștiență -
parcă-amintindu-și vag ceva.

traducere - g.Cristea


Detrás de junio

Sueño tiene la tierra nuevamente arada.
Y los bueyes parecen caminar dormidos.
Y el labrador seguirlos con los ojos cerrados.
Y yo quisiera dormirme en este aroma áspero
y en est bandada de garzas desatadas,
dormirme junto a la boca entreabierta
y junto a los ojos de niebla despertados.
Y soñar con la edad azul del río
y con las yemas rosadas del silencio,
cruzar el primer trigal recién nacido
y alzar el primer fruto de la tierra
como un pájaro de greda humedecida.

Me envuelve el vapor como un abuelo blanco.
Entre los surcos parece despertar la luz
crecer el cielo como una fronda espesa
levantarse el aire con un escalosfrío
y cantar el primer pájaro del mundo
con una voz insegura de barro poco firme.

Pero a medida que lo eterno nace
de los surcos nuevamente abiertos
nosotros nos dormimos.
Nos da sueño este amor oscuro
de tierras y aguas sin descanso despertadas.
Nos da sueño el olor de las raíces.
Y el buey parece avanzar sin dirección
y el hombre vagar con los ojos perdidos,
nadie pensar ni proponerse nada
nadie poner atención en sus semillas,
sino caminar con milagrosa inconsciencia
como reconociendo vagamente algo.



vezi mai multe poezii de: Efraín Barquero




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.