Pentru fiecare dintre aceste zile întunecate precum pistoalele vechi,
și deschise la soare ca niște boi imenși și roșcați,
abia susținuți prin aer și de vise,
dispărând brusc și pentru totdeauna,
Sunt suflete păstrând
luceferi vineții,
pălite dimineți
între-ale vremii frunze,
Lumina asta, focul devorând risipa.
Aceste peisaje gri ce mă-nconjoară;
Și chinul meu pentr-o idee solitară.
Aceste zvărcoliri de cer, lumea și clipa.
Pe coasta măgurii, își ondulează heruvimii mantiile de lână prin ierburi de oțel și de smarald.
De-ndată, pajiștea de foc țâșnește către gurguia culmii. În stânga, pământul crestei călcat e în picioare de toate crimele, de bătălii, iar toate-aceste sunete cumplite țes sinuoase forme. De-a dreapta dealului, în spate, e linia de răsărit, progresul.
Spiritul, moartea, visul
tăgăduiesc speranța. În noaptea asta
la Brașov, în Carpați, printre copaci
străini, caut un timp,
Ții capul aplecat și mă privești;
iar rochia-ți e albă
și-un sân înflorește din dantela
desprinsă de pe umărul stâng.
Lui Abolghasem Saidi*
Pe unde este casa Prietenului meu?
Era în zori, atunci când călărețul întrebă.
Tu nu vei ști în veci cât te iubesc,
că înlăuntru-mi zaci și-ai adormit.
Te-ascund, te-ascund plângând și-s urmărit
de un suspin adânc, neomenesc.
Trupul verii (II)
Trecu un timp de când se auzi ultima ploaie
Căzând peste șopârle și furnici.
Leagă-ți pe țărmul arzător
corăbii de carton și dormi,
stăpâne prunc: ca să n-auzi
prea rele spirite ce navighează-n stoluri.