Acea misterioasă vârstă cu bunici și amurguri,
acea lume din piele și lemn în care trăirăm odată.
Mare era umbra bărbatului suindu-se pe cal
pentru a-și căra diminețile până dincolo de asfințit.
Ies pe-ntîia zăpadă din sat,
Parcă zbor, parcă zburd, parcă-s beat,
Înserarea mi-aprinde o stea,
Ca pe-un sfeșnic în largul de nea.
În seri albastre verii, voi merge pe cărare;
Și înțepat de grâie păși-voi prin mohor;
O tandră prospețime visa-voi sub picioare,
Lăsând în cale vântul să-mi scalde capul gol.
Rămase mort pe stradă,
cu un pumnal în piept.
Și nimeni nu-l știa.
Of, ce durere e să ai
îndepărtate versuri
de iubire și mintea
pătată de cerneală!
E-acesta cel de fiecare clipă
oraș al meu și pâinea mea de toate
aceste zile ce se scurg în pripă
și nopți prelungi în care-ascult cum bate
Pe umeri pletele-mi curg râu,
șuvițele Gorgonei împletite
cu șerpi, a mele răsucind verzui
la tâmple și pe gâtul ca de sticlă
Era un loc umil, ca printre resturi
de vară și pubele răsturnate,
la margine pe-un mal de lut și lutul
ce galben răspundea din mal luminii,
Ne sărutam din zâmbete: ce stele
ne tremurau în ochi prevestitoare?
Fiori prelungi ne străbăteau tulpina:
răspuns erau sau altă întrebare?
Există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte,
când solzii desprinşi de cuţite
cresc iarăşi pe trupul de peşte,