În urma fiecărui nor, al fiecărui munte
al fiecărei ramuri și coroane
stau bufnițele-n noapte.
I
Sunt dimineți
în care mergi la râu
Ferestrele cernite și streșinile roase
prin care curge brună tăcerea nopții joase
(ca un tavan sub care privirea ți-o apleci)
și ulițe strîmbe ca niște brațe rupte...
Melancolia mea stăruie la fereștile despărțirii.
Vezi? E ulița mîhnită pe care pașii tăi de atîtea ori au
trecut.
Pe stavilele tristeții mătasa amintirii tale se țese albă,
Veșnicia se leagănă, se unduiește,
își deschide larg cămașa vântoasă;
În vastitatea sânului său strălucește
o constelație de lumină acumulată.
Sunt beat sau mort, nu ştiu.
Calc în mine ca într-un sicriu.
Mă-mprăştii cu sufletul pe uliţi,
Prin târguri, Doamne, sufletul mi-alunec
Și printre oameni în zadar Te caut.
Mi-e glasul rupt și răgușit: un flaut
Cu sufletul răpus de prea mult cântec.
Voinicul a murit la margine de basm,
Cu părul prins în sânge ca într-o cască.
Pe fruntea lui a stat, duhovnicească,
Tăcerea-ncremenită ca un spasm.
Când s-a născut când a murit
Cu cine se mărginește
Ia
Nord la
Te voi iubi din umbră, necunoscut și grav,
Pe drumurile toamnei îți voi ciopli icoană
Și-n fiecare frunză, cu patimi de zugrav,
Voi auri feeric altare de prigoană