I
Se-atârnase de-o trăsură,
Dar un sfârc de bici l-a dat
Jos, în glodul de pe stradă,
Și, sculându-se-nciudat,
Face-un semn cu pumnu-n aer,
Care spune neted: - Nici
Că mă las, când voi fi mare,
Să nu-ți trag și eu un bici!
II
Mama-i dusă-n târg și tata
După treburi - el stă jos
Și, cu fruntea strânsă-n palme,
Plănuiește-un joc frumos.
O, ar ști el să se joace -
De-ar avea cu ce - dar, faci
Jucării din ce-ți dă mâna,
Când părinții sunt săraci.
Ca un om ce-și știe rostul,
Robotește-acum, tiptil:
Într-o ladă hârbuită,
Minunat "motomobil" -
Scăunașul mic e "capra"
Și ulciorul e "motor" -
Să mai spuie și-azi părinții
Că nu-i mare Puiul lor.
III
Ceață, frig, noroi și apă
Ce se scurge-n șanț murdar,
Ici și colo mai mijește
Raza unui felinar.
Fluiere de fabrici, larmă
De copii cu cărți în mâini,
Lucrători ce-ncep în silă
Munca unei săptămâni.
Larmă, zbucium, apă, ceață
Și, deasupra tuturor,
Luptă soarele să-nvingă
Neclintirea unui nor.
Din vol. "Din taina vechilor răspântii", Editura Tipografiei "Ramuri", 1913
vezi mai multe poezii de: Elena Farago
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.