Cînd macii înalță corolele,
însetatele corole spre cer,
din inima lor o șuvișă de sînge țîșnește,
suind, suind la foișorul albastru.
Șuviță de sînge ce a înger aduce,
torna, torna fratre,
către mine întoarce
fața străluce!
S-a întors,
și demon văzui,
un cetățean al iadului,
o, coarnele căprii,
un stîlp, o iudă, un iago văzui,
sărutînd ale cerului cununii,
privindu-mă rău, învăluindu-mă
cu ardoarea lui.
Suna și suna pustia Hecate
și cimbale sunau pe mări înnoptate.
O, macii haotici, fremătători,
corole de foc agitînd,
nu erau oaspeți de rînd,
ci apocalipticii nopții feciori.
Veneau, veneau deșuchiații,
mii, armii, generații...
vezi mai multe poezii de: Emil Botta
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.