Tristul, sofistul, al meu alter-ego
bătu la scorbura sihăstriei mele:
era un Faust cu ochi de uliu,
o voluptate cu ochi de uliu.
Jucîndu-ne cu arșice pierdeam
nopți pe alese, o mie și una.
- Presimt hoarde cătrănite, invincibile,
apropiindu-se de cetăți.
- Goliat al dezolării, frate,
lacrimile mi-au răscolit inima.
Te-oi urma prin anateme
spre fricile care-ți sînt destinate.
- Nu. Ai mîini prea avide pentru harfele noastre,
foame boltită peste azima pământului.
Rămîi în pădure și scrie stihuri,
livid făuritor de catastrofe.
vezi mai multe poezii de: Emil Botta
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.