Ce taină e infiltrată-n fântână!
Atât de departe-acea apă –
Ca un vecin de pe cealaltă lume
Ce trăiește într-o carafă –
Al cărei hotar nimeni nu l-a văzut,
Ci numai pleoapă de sticlă
De parc-ai privi de câte ori vrei
În față, la niște abise!
Iarba nu pare înfricoșată
Și mă mir adesea copilărește
Că ea stă aproape și-nfruntă cu ochii
Ceea ce pe mine mă îngrozește.
Legate-ntr-un fel pot să fie –
Rogozul de mare-i pe-aproape –
Unde n-are pământ sub picioare
Și nu trădează timiditate
Și totuși Natura nu e un Străin;
Cei care mai des o invocă
N-au trecut prin bântuitele-i case.
Ca să-I plângi pe cei ce nu o cunosc
Îți ajută regretul – cumva –
C-o-nțeleg cu atât mai puțin
Cei ce-s mai aproape de ea.
1877
Traducere Veronica Porumbacu
vezi mai multe poezii de: Emily Dickinson
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.