Mai știi?
Era perfecta seară de-ntâlnire,
când doar amurgul martor ne era,
c-o mână caldă peste fruntea ta
îți alungam tot vântul din privire
și îți plimbam un deget pe sprânceană.
Parcă te văd.
Erai al meu, iubite...
Așa, tăcut, cu gânduri risipite
în marea licărindă de sub geană,
erai al meu, cuprins tăcerii noastre
și lung ospăț al mângâierii mele,
dintr-un alcov acoperit cu stele,
cu infinitul bolților albastre,
întunecate-anume pentru noi.
Eu să mă rog în taina lor obscură
ca tu să-mi furi dulceața de pe gură
și-apoi să vrei s-o împărțim la doi.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.