Dilema - Eugen Cioclea
Adăugat de: Adina Speranta

Admit că veșnicia nu s-a născut la sat.
(Contrariul ar fi frumos să fie!)
Eu știu că bunătatea de-acolo s-a luat,
și-această urmă-n noi
de omenie.

Eu știu că de acolo ni se trag
luminile și umbrele pe față,
și-oricât îmi șterg pingelele de-un prag –
frunza de-acasă tot se mai agață.

De-acolo vin, dau buzna, ne surprind
mieii și iarba,
însuflețind betonul.
Vreau ca un ciung de mult să vă cuprind,
strivind pe piept, întins,
acordeonul.

Anapoda,
scâncind sentimental
și preschimbând mânia în rușine,
eu știu că-n sat a mai rămas un cal,
cărui i-i tare-tare dor de mine.

Băiatul de dăunăzi,
bătăuș,
pe-acolo încă își mai așteaptă fata,
și-un taur se mai rupe din țăruș
ca să nu-l vândă un nene
cu bucata.

Eu știu că-n cerul gurii de-o să bat
cu limba mea străpunsă de cârceie,
tot voi găsi pe plai vreun predicat
și o pădure-onomatopee.

Eu știu că încă nu-i deloc târziu
să mor de sete, bleg, lângă izvoare,
chiar dacă mă mai ține, fistichiu,
orașul strâns de mâini
și de picioare.



vezi mai multe poezii de: Eugen Cioclea




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.