Lăsaţi-mă să plâng, căci a murit Speranţa …
A fost asasinată în plină zi, acum …
Aduceţi-mi din beznă cea mai cernită haină
Şi-aşterneţi-mi pe faţă un văl imens, de fum!
A vrut să-mbrace pruncii, şi iat-o goală, mută,
ucisă-n faţa noastra sub reci dărâmături ...
Un ocean mi-aduceţi fierbând greu, de cucută,
să-l beau, să-mi stingă sila mâhnitei mele guri!
O, mare! Împrumută-mi să-mbrac a tale zale
şi-naintând cu ele, sclipind spre ucigaşi
să-i scuip cu milioane de valuri infernale,
să-i îngenunchi în faţa Speranţei moarte – laşi!
................................................................................
Tăcere! Marea tace. Tac zările. Pustiu.
Şi ucigaşii-n beznă, ca viermii graşi se zbat
Grabiţi să o ridice, s-o zvârle în sicriu.
Dar inima Speranţei din mâini le-a şi zburat!
vezi mai multe poezii de: Eugen Jebeleanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.