Marile fluvii sunt imaginea timpului
crud și impersonal. Private de pe pod
par niște nulități implacabile.
Doar meandrul ezitant al vreunui stufăriș
mlăștinos, sau vreun ochi ce lucește
din patul de mușchi și mărăciniș
poate spune că apa gândește ca și noi
înainte de a se face vârtej și de a-și lua prada.
Atâta timp a trecut, nimic nu s-a-ntâmplat
de când îți cântam la telefon „Tu
care faci pe adormita”, cu un râs batjocoritor.
Casa ta era un fulger văzut din tren. Curba
de pe Arno, ca arborele lui Iuda,
vrând s-o apere. Poate mai există încă,
sau nu-i decât ruină. Toată plină
de insect, și de nelocuit, spuneai.
Altul ar fi confortul nostrum astăzi, altul
disconfortul.
Traducere FiIofteia și Șerban Stati
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.