Între pocnetul castanelor
și vuietul torentului
împreunându-și sunetele,
inima șovăie.
O iarnă timpurie suflând aspru
te înfioară. M-arăt
la geana ce topește albeața
zilei în gheață.
Marmuri, vâsle-
și la un scuturat
frunze ca elicea, ca săgeata
în șanțuri.
Trece ultima turmă în ceața
răsuflului său.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale