Călătoria se sfârșește-aci:
în grijile meschine ce împart
sufletul ce nu știe să mai strige.
Minutele-s egale acum și fixe
ca învârtirile de roată ale pompei.
O-nvârtitură: un șuvoi cu muget.
Alta, o altă apă, un scârțâit.
Drumul sfârșește pe această plajă
pe care-o-ncearcă harnic și-ncet fluxul.
Doar fumul leneș mai dezvăluie
țărmul de mare-ntrețesut în scoici
de lenta briză: și doar rar de-apare
pe marea ca uleiul,
prin insulele-n aer rătăcind,
Capraia sau a Corsicăi spinare.
Te-ntrebi de astfel totul se desface
în astă slabă ceață-a amintirii;
de-n ora lâncedă sau în suspinul
de val se împlinește-orice destin.
Aș vrea să-ți spun că nu, că se apropie
ora-n care vei trece peste timp;
poate doar cine vrea se nesfârșește
și-asta tu o vei putea, nu eu.
Cred că pentru cei mulți nu-I mântuire,
dar că unii răstoarnă orice plan
și pragu-l trec, și sunt cum vor să fie.
′Nainte să cedez vreau să-ți însemn
această cale de scăpare,
labilă precum dunga, precum spuma
′n săpații câmpi din mare.
Îți dăruiesc și-avara mea speranță.
Nu pot s-o cresc, de ostenit, noilor zile:
drept zălog sorții tale o dau acuma.
Drumul sfârșește-n țărmurile ude
roase de mare-n zbaterea-i pustie.
Inima ta-i aproape, dar n-aude,
poate-a pornit înspre vecie.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale