Cuvintele
când se trezesc
refuză locul cel mai
potrivit, hârtia
de Fabriano, cerneala
de China, plicul
de piele sau de catifea
care le țin secrete;
când se trezesc
întârzie pe dosul facturilor
pe marginile buletinelor de loto,
pe invitațiile de nuntă
sau ferparuri;
altceva mai bun nu cer
decât încurcătura clapelor
mașinei Olivetti purtătoare,
decât întunecimea buzunarelor
vestei, decât fundul
coșului, unde devin
cartușe;
nu sunt deloc bucuroase
să fie azvârlite afară
ca niște slugi și primite
cu aplauze furtunoase
și dezonoare;
preferă somnul
în sticlă rușinei
de a fi citite, vândute,
îmbălsămate, hibernate;
sunt ale tuturor
și în zadar le ascunzi
în dicționare,
pentru că se ivește totdeauna
bădăranul care dezgroapă trufe
și mai împuțite și mai rare;
cuvintele
după o așteptare eternă
renunță la speranța
de a mai fi pronunțate
odată pentru totdeauna
și a muri apoi
cu cel care le-a posedat.
Traducere Dragoș Vrânceanu
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale