Viața ce se rupe-n revărsare
secretă de tine-i legată:
ea, ce se zbate-n sine încât pare
a nu te ști, prezență sufocată.
Când vremea năpustește peste diguri
schimbarea ta cu-a ei se-acordă, imensă,
și te ivești, memorie, fără riduri,
din tainițele unde coborai
cum, după ploaie, acum, se face densă
culoarea, verde-n crengi, cinabru-n ziduri.
Nimic nu știu din tine, doar mesajul
tăcut care pe drum încă mă ține:
de formă ești sau chip în eteréea
boare a unui vis, doar, te hrănește
râul ce fierbe, turbă, se aruncă
întâmpinând mareea.
Nimic din tine-n ceasul cel stingher
de plumb sau rupt în valul de pucioasă
doar șuieratul unui remorcher
din ceți intrând în golf, acasă.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale