S-a întâmplat acolo unde puntea
de lemn iese în larg la Porto Corsini
și oameni rari, aproape nemișcați, scufundă
ori scot din valuri plase. Cu un semn
tu arătai pe malul celălalt
nevăzută patria ta adevărată.
Apoi urmarăm canalul până-n rada
orașului,, lucioasă de funingine
în lunca unde se scufunda
o primăvară inertă, fără memorie.
Și aici unde-o viață străveche
bălțează pământul într-o dulce
neliniște de Orient,
cuvintele tale iradiau ca solzii
unei mrene muribunde.
Frământarea ta îmi adduce în gând
păsările migratoare izbindu-se de faruri
în nopțile furtunoase:
e o furtună și blândețea ta,
se-nvolburează fără să apară,
răspunsurile ei sunt și mai rare.
Nu știu cum istovită mai reziști
în acest lac
de nepăsare care e inima ta;
te salvează poate, o amulet pe care
o ții lângă rujul de buze, lângă
pudră și pila de unghii: un șoarece
de fildeș alb; și astfel exiști!
Traducere Ilie Constantin
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.