Erau mestecenii, desi, ca să ascundă
sanatoriul unde o bolnavă
din prea multă dragoste de viață, în cumpănă
între tot și nimic se plictisea.
Cânta un greiere perfect inclus
în proiectarea clinicii
împreună cu cucul auzit cândva de tine
în Indonezia, pentru un preț mai mic.
Erau mestecenii, o infirmieră elvețiană,
trei sau patru smintiți în curte,
pe măsuță un album cu păsări exotice,
telefonul și câteva ciocolate.
Și eram și eu, firește, și ceilalți
sâcâitori ca să-ți aducă acea mângâiere
pe care tu puteai s-o dăruiești din belșug
numai să fi avut noi ochi. Eu îi aveam.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.