Când am început să pictez, furnica mea,
tu erai încastrată în ghips cap-à-pe
paleta era o crustă de vopsele vechi
topite într-o singură culoare pe care o las să fie imaginată
să spunem de frunză uscată eu mă gândeam la alceva
iar rezultatele arătară că văzusem just
dar cum să faci să apară iriși din acele cheaguri stercale
cât despre iriși nu erau nici măcar ai tăi sub lentilele negre
cum merge?îngrozitor mi-ai spus dar desigur unii o duc mai rău.
Cine știe dacă unul bătut în cuie la stâlp putea vorbi astfel
și poate nu se întâmpla așa printre cazurile ce se țin minte
într-o zi în piața Navana un luteran de douăzeci de ani
sări într-un hârdău cu smoală fierbinte
o făcuse pentru a nu-și repudia credința (de necrezut)
tu n-ai atins acel grad de sublimitate
nu exista un bazin fierbinte la în-de-picior
și tu nici n-ai fi putut să țâșnești într-un salt
fără să fii nici măcar luterană, ce încurcătură.
Am fost bătuți atunci pe toate planurile tu aproape vie
eu cu acele foi demne de un imaginar
pictor Walter Closet.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.