Ieșit abia din vremea adolescenții,
pe o jumătate de viață am fost azvârlit
în grajdurile lui Augias.
Nu două mii de boi găsit-am, nici
alte dobitoace, dar pe coridoarele
mereu mai înțesate de bălegar, era greu
să respire și zi de zi se înmulțeau
mugetele omenești.
Nicicând pe-acolo el nu fu văzut.
Turma îl aștepta
pentru a face drepți: pâlnii cu vârf umplute,
furci și frigări, o-nșiruire fetidă
de antricoate. El nu scoase nicicând vreun colt de manties au
vârfuri de coroană dincolo de bastioanele fecale.
Apoi din an în an – cine mai număra
anotimpurile în acel întuneric? – vreo mână
ce încerca spirale invizibile,
strecură memento-ul său: un cârlionț
din Gerti, un greier în cușcă cu ultim semn
că Liuba trecuse, microfonul vreunui sonnet gongoric alunecat
din mâna adormită a Cliziei,
o toacă de papuci de lemn (slujnica șchioapă
din Monghidoro)
până când prin spărturi
evataiul mitralierei ne arunca departe,
scrutători cu cazma prinși în greșeală
de zbirii mlaștinei.
Și iată-n fine zgomotul surpării: incredibilul.
Să ne elibereze, să-nchidă
galeriile complicate în fundul lacului,
numai de-o clipă avu râul Alfeo nevoie.
Cine-l mai aștepta? Ce sens puteam să-i dăm
acelei alte revărsări? A respire mereu
noi împroșcări cu mirosuri urâte? A pluti
în bulboană pe plutele de bălegar?
Se numea soare
acea putredă iască de pe coșuri,
oameni erau,
adevărați vii oameni,
tot acel furnicar năzuind spre limanuri?
………………………………………………..
(Poate că
nu mă mai citești. Acum
știi totul însă despre mine, de închisoarea mea
de timpul meu după aceea van;
acum știi că nu se naște vulturul
din șobolan.)
Traducere Dragoș Vrânceanu
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.