Așteptam să se deschidă
prima dintre cele șapte porți.
Era inutil să ne punem decorații
de la gât până la plastron
pentru că așteptarea va dura un timp
de-a dreptul exponențial.
Era inutil să ne punem fracul,
era inutil să așteptăm simfonii de psalmi
prezentați arm′ de demoni cu furci
ceremonii sau biciuieli, aperitive sau cocktails
de otrăvuri.
Aceasta e prima poartă, n-are nici un chef
să se deschidă dar pretinde o etichetă.
Nu era nebunie să se vorbească despre poarta
cea strâmtă.
Ușile-s zăvorite și-ncă cu dublu lacăt.
Poate cineva a izbutit să treacă de ele.
Dar era un om de atunci, când nu existau
cuvintele pe care le avem.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale