Aproape din zbor am prins o trăsură
plecând din hotelul Dragoni.
A fost nevoie de nu puțină vreme ca să ajung la intrare
unde ea m-aștepta. Înăuntru erau rude
și invitați. Doamnele-n rochii lungi
bărbații-n negru sau cenușiu
doar eu în gri. Erau doi amirali
omonimi, prefectul, doi ex-miniștri
foarte vorbăreți. Am vorbit despre toate,
cu preferință despre războaie de dus sau câștigat.
Eu și ea aproape muți.
Fu servit ceaiul cu cornuri
din Cerasomma. Și noi tot mai puțin vorbăreți.
După care am întâmpinat că e vremea ca eu
„să nu mai deranjez” și n-am avut obiecții.
Îngăduie-mi
să te conduc spuse ea ieșind din mutism.
Dar era pentru puțin timp, cu poarta alături.
Pe pietriș pasul său părea mai ușor.
Nu întârzie o trăsură.
Hasta la vista am spus
făcându-mi curaj. Răspunsul ei se topi
într-un plesnet de bici.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale