Când apărea la capătul aleii
mătușa din Pietrasanta noi copiii
alergam să ne-ascundem în pod.
Păcatul ei: era bătrână, plicticoasă,
o tară care și tinerilor de-atunci
li se părea de neînțeles, insultătoare.
Tata o-mbrățișa, dădea ascultare
fluviului de nenorociri în care bătrânica
înota ca un pește și apoi lăsa
să alunece doi scuzi în poșeta ei
mereu deschisă. Și la sfârșit spunea
grăbește-te, peste puțin sosește
trenulețul „muncitoresc” care e bun pentru tine.
N-am văzut-o niciodată, azi ar avea mai mult
de o sută de ani. Totuși, când citesc și ascult
numele PIETRASANTA mă gândesc la puținii scuzi,
la durerea lumii, la norocul-nenorocul
de a avea un strămoș, de a fi strănepotul
cine știe cui, al cuiva care n-a fost viu niciodată.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.