din Oase de sepie (1925)
Să nu ceri cuvântul ce veghează
sufletul nostru inform, cu litere de foc
mărturisindu-l, în timp ce străluceşte
asemeni plantei de şofran în praf.
Ah, merge omul singur,
al atora şi al său însuşi prieten,
nepăsător de umbra pe care canicula
i-o întipăreşte-n tencuiala sfărâmată.
Să nu ne ceri formula ce deschide lumi
doar vreo silabă strâmtă şi uscată.
Atât îţi putem spune azi,
ceea ce nu suntem, ceea ce nu voim.
*
Amaiză palidă şi încremenită
lângă zidul ce arde al grădinii,
ascultăm printre pruni şi mărăcinişuri
fluierături de mierle, foşnet de şerpi.
În crăpăturile pământului şi pe măzăriche
urmărim rândurile furnicilor roşii
cum se-ntrerup ori cum se-mpletesc
pe vârfurile unor snopi pitici.
Întrezărim printre frunzişuri palpitarea
îndepărtată a solzilor de mare,
în vreme ce tremurătorul ţârâit
al greierilor se înalţă dintre muşuroaie.
Înaintând în soarele ce ne orbeşte
simţim cu o tristă surprindere
cum viaţa întreagă şi tot zbuciumul ei
este acest mers de-a lungul unor ziduri
ce au pe creastă cioburi verzi de sticlă.
*
Adu-mi floarea-soarelui s-o răsădesc
în pământul meu consumat de săruri,
să-şi arate ziua toată în oglinzile cerului
neliniştea figurii galbene.
Tind către calitate toate cele obscure,
se topesc corpurile într-un şuvoi
de culori: acestea în muzică. Să dispari
fără urmă e deci aventura aventurilor.
Adu-mi planta ce ne călăuzeşte
acolo unde răsar transparenţele blonde
şi viaţa se topeşte în aer ca o esenţă;
adu-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină.
*
Am întâlnit adesea răul vieţii:
era ca râul gâtuit bolborosind,
era ca frunza arsă închircită
şi calul istovit.
De toate mi-am dat seama, dar nu de minunea
ce ne dezvăluie divina indiferenţă;
era statuia somnolenţei la amiază
şi nourul şi şoimu-n înălţime.
*
Ştiu ora-n chipul cel mai paşnic
e fulgerat de-o crudă strâmbătură,
dezvăluind durerea invizibilă.
N-o vede omul de pe stradă din mulţime.
Vorbele mele, în zadar trădaţi
tainica muşcătură, vântul ce bate-n inimă.
Dreptatea e a celui care tace.
Cântul care suspină e un cânt de pace.
*
Glorie a amiezii fără margini,
când nici o umbră nu mai dau copacii,
şi mai mult, mai mult se ivesc în jur
pe arşiţa prea mare aparenţele.
Soarele-i sus - şi un prundiş uscat.
Deci ziua mea nu s-a-ncheiat cu totul:
ceasul cel mai încântător e peste zidul
acoperit de un apus de soare palid.
E încă foc în jur; un pescăruş
pluteşte pe-o relicvă a existenţei.
Ploaia e dincolo de această dezolare,
în aşteptare bucuria-i mai deplină.
*
Fericire atinsă, mergem
pe tine ca pe o muchie de cuţit.
În ochi eşti lumină ce pâlpâie,
sub picior gheaţă ce plesneşte
şi nu te atinge cel ce te doreşte mai mult.
Ajungând în inimile pătrunse
de tristeţe, le luminezi; dimineaţa ta
e dulce şi tulburătoare asemeni cuiburilor
de sub streşini.
Ah! nimic nu răscumpără plânsul copilului
căruia îi scapă balonul printre case.
*
Poate că într-o dimineaţă-naintând printr-un văzduh
de sticlă sterp, voi vedea marele miracol:
nimicul ridicându-se la spate,
golul pe urma mea, cu groază de beţiv.
Apoi ca pe o pânză se vor îngrămădi copaci,
clădiri, coline, hrana iluziei de fiecare zi.
Dar va fi prea târziu: voi pleca pe tăcute
printre oamenii ce nu-şi întorc faţa, cu taina mea.
*
Sistru uşor la vântul
unui greier pierdut,
abia atins şi stins
în moleşeală.
Din adâncuri se împrăştie
în noi un izvor secret:
lumea-n care trăim
abia se ţine.
Dacă o arăţi, în văzduhul
sur tremură corupte
vestigiile
pe care golul nu le înghite.
Acolo gestul se nimiceşte,
orice glas tace,
coboară la gurile ei
viaţa stearpă.
*
Deasupra zidului cu scrijelări,
umbrind băncile rare
arcul văzduhului apare
încheiat.
Cine-şi mai aminteşte de focul
care a ars năvalnic
în vinele lumii? S-au risipit
într-o odihnă rece formele.
Mâine voi vedea iarăşi băncile
şi zidul şi drumul obişnuit.
În viitorul deschis dimineţile
stau ancorate ca nişte bărci în port.
(traducere de Dragoş Vrânceanu)
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.