Podoaba părului ce pune o ceață
pe fruntea-ți de copil, cu mâna
n-o înlătura. Și ea-mi vorbește
despre tine, pe stradă e întregul cer,
acea lumina unică a jarului
ce îți încercuiește încheietura mâinii,
în zguduirea somnului cortina
întinsă de amânările tale, aripa
ce te poartă, migratoare Artemis,
neatinsă în luptele născuților-morți:
și-acum, dacă zulufii cerului înfloresc
acele străfunduri, tu le vei răscoli,
coborând cu un salt, iar fruntea ta
se contopește, ascunzând-o, cu aurora.
Traducere Dragoș Vrânceanu
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.