Fulgere de zăduf la despărțire,
lividă oră-ncețoșată,
halou mai rău apoi, un bubuit
de roți și cerți venind din primele
pante ale colinei,
o revărsare, un acru damf infect
brazdelor credincioase nouă,
… de n-ar fi
pentru acea ferire-a ta în vitro,
la scoc, în bula de săpun și-nsecte.
Cine minte mai mult, ori geme? Clipa
a fost a ta, de-ntotdeauna când apari.
Virtutea ta furios de îngerească
cu o mănușă alungat-a pelerinii
Madonei, Coribanții, pe Cibele.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.