Mijește-a zi, presimt
după alburiul de frust
argint pe pereți:
linge-o fâșie geamurile-nchise.
Se-ntoarse întâmplarea
soarelui și stinsele
voci, zgomotele obișnuite nu le-aduce.
De ce? Mi-nchipui o zi fermecată
și-n joaca orelor de tot egale
sunt împăcat. Va da pe-afară forța
care mă umple, mag necugetat,
de multă vreme. Acum voi cuprinde
casele-nalte, bulevarde goale.
În față-mi va fi țara intactelor zăpezi
cum vezi, ușoare, -ntr-o tapiserie.
Va luneca, din cer scămos, târzie o rază.
Înțesate de lumina nevăzută, păduri și dealuri
elogiul revenirilor hilare mi-l vor spune.
Vesel voi citi negrele
semne de ramuri pe alb
ca un alfabet esențial.
Întreg trecutul dintr-o dată
în față-mi va fi apărut.
Sunet de nici un fel nu va strica
această solitară bucurie.
Va fâlfâi-n tărie
va coborî poate pe-un lemn
vreun cocoșel de martie.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale