Amurguri de strigăte
când leagănul se mișcă sub pergola
de-atunci
și aburi cenușii abia-mpăienjenesc
nemișcarea mării.
S-a dus timpul acela. Trec peste zid
zboruri piezișe repezi, coborârea
tuturor lucrurilor nu se mai oprește
și în țărmul abrupt se topește și stânca
ce-n valuri te-a purtat întâia oară.”
Sosește odată cu suflul primăverii
o viitoare lugrubă
de existențe absorsorbite, și-n seară,
neagră împletire, doar amintirea ta
se zvârcolește și se apără.
Se-nalță pe spaliere, în tunelul
unde încet-încet dispare trenul.
O turmă lunară sosește apoi
invizibilă pe dealuri și le paste.
Traducere de Dragoş Vrânceanu
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale