Scârțâie roata la fântână, apa
iese-n lumină, se topește-n ea.
Tremură-o amintire în căldare,
imaginea în purul cerc surâde.
De buze-evanescente apropie chipul:
se face vechi, devine strâmb trecutul,
altuia-I aparține…
ah, cum țipă
roata, și te-ntoarce adâncimii,
viziune, o distanță ne desparte.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.