Rafala ce-a-înălțat amară aroma
din mare-n ale văilor spirale
și te-a izbit, ți-a răvășit chiar coama,
scurt încâlciș față de ceruri pale;
pala mulând veșmântu-ți, făr′ de veste
și modelându-te pe chipul ei,
cum s-a întors, tu nefiind, la aceste
pietre-n prăpastie-ntinse acum de stei;
și cum, odată furia beată stinsă,
grădina-și ia șoptita respirare
care te legăna-n hamac întinsă,
între copaci, în zboruri fără aripi.
Dar, vai, de două ori nicicând n-arată
timpul la fel grăunțele! Scăpare
ni-i; făcând-o cu natura deodată
basmu-ne ar arde-ntr-o străfulgerare.
Țâșnet neîndoit – și-acum animă
un grup de așezări ce, răsfirate
privirii pe costișa ce se-nclină
de gală în pavoaz sunt îmbrăcate.
Lumea există… Oprește o stupoare
inima ce-n coșmaruri se încrede,
soli ai amurgului: și tot nu crede
că oamenii flămânzi au sărbătoare.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale